radio

La radio, vreau sa ajung la radio… stiti, nu? Ei bine eu astazi exact asta voi face! Azi inregistrez emisiunea “interviu de angajament” la Radio Itsy-Bitsy! Daca lor le place de mine si cum ma port in fata microfonului, atunci emisiunea risca sa devina saptamanala, probabil undeva in week end. E o poveste faina cu emisiunea! Am lucrat la radio. In Slatina, un an de zile am facut emisiunea de dimineata la ProFm local. EU il taiam pe Dobrovolschi la Slatina si intram peste el cu emisiunea mea. Eram cineva! Emisiunea de dimineata de la radio este prime-time-ul radioului. Toata lumea e cu urechea pe tine, in masini, in birouri, in bucatarii in timp ce se pregatesc de serviciu. Ce sa mai, am fost un norocos. Am inceput asa. Adica, sa intelegeti, e ca si cand la oricine de pe strada ar veni cineva si l-ar lua si l-ar pune sa prezinte stirile de la ora 7 seara in locul lui Esca. Asta ar fi comparatia cu 7-10 la radio.

Partea cea mai frumoasa este ca era in anul 2002 cand inca mai puteai face orice voiai. In plus, noi fiind la Slatina eram si mai greu de controlat de catre sefii cei mari. Eu aveam un sef, un tip foarte misto dar care locuia in Bals si nu se trezea pana terminam eu emisiunea. Plus ca la Bals se prindea mai repede ProFm Craiova…deci… eram stapan. Ce inseamna asta? Nu multe dar suficient. Daca ma trezeam intr-o dimineata si in timp ce imi faceam dus imi intra in cap o melodie, mii de oameni (poate chiar mai mult) ascultau melodia aia pentru ca asa aveam eu chef. Era un sentiment frumos! La fel cum era un sentiment frumos sa sune telefonul sau sa primesc cate un sms… “Auzi, bag-o p-aia cu… ! M-am trezit azi cu chef sa o ascult!” Si eu “o bagam” si eram fericit.

Dar radioul este mai mult decat muzica pe care vrei tu sa o asculti sau pe care te roaga prietenii tai sa o asculte. Radioul este ceva viu. Plecam la 6.30 de acasa si mergeam pe jos pana la radio. Orasul era inca pustiu. Ma opream si luam ziarele pentru revista presei si imi continuam drumul spre radio. Urcam scarile din spatele Casei de Cultura a Sindicatelor, ajungeam pe coridorul lung si intunecat. Ajungeam la birou, descuiam bajbaind, intram si aprindeam lumina. Singur in birou! Neoanele se aprindeau cu acel zgomot specific pe care te obisnuiesti sa il ignori in timp si ma indreptam in timp ce ele inca palpaiau spre cabina. Aprindeam lumina si ma asezam in scaun. Deschideam mailul, vedeam playlistul si il incarcam in “raduga”. Asa se numea softul pe care il foloseam atunci. Faceam ceva exercitii de incalzire a vocii si apoi se intampla. Luam castile si le puneam pe urechi, trageam microfonul in fata ochilor si… eram regele lumii… nimic nu mai conta! Nici saracia tarii, nici saracia mea, nici proteste, nici sustineri, nici mizerie, nici lux… nimic! Eram rege peste un regat intreg si putea sa cada toata casa de cultura pe mine si nu m-as fi ridicat de acolo sa pierd sentimentul acela. Este o emotie care te patrunde, o aroganta, o putere, un sentiment de … varful lumii sau buricul pamantului… este senzational!

” ‘neata truditori! Sunt Mario Demezzo si va salut pregatit sa incep o noua zi alaturi de voi! haideti sa o facem exceptionala impreuna… “