Eu cred ca oamenii limitati se supara. Ei sunt ca o masina. Tot limitata. Masina limitata, o turezi in rosu si e la 80 de km la ora, sau la 100, in functie de limitari. Dar ea e la rosu… (stiu ca tehnic nu e asa dar hai sa ne facem toti ca e, pentru ca imi ajuta mie argumentul! ) ). La fel e si un prost. Pentru ca e prost el va crede ca e cineva numai pentru ca e in rosu in turatiile lui interne. El va crede ca este… sensibil si va spune asa… cu un ton serios si o morga de domnisoara scuipata pe rochia ei noua: ” Dar ce, asa se vorbeste? De ce sa ma injure?”

Prostul sau limitatul nostru, se va crampona in cuvinte, in forma pe care exprimarea ta o imbraca, nefiind in stare sa vada dincolo de aceasta forma, sa vada esenta lucrurilor pe care le spui. El nu va vedea nicio framantare de nimic, nu va vedea o esenta, un adevar sau o minciuna, nu va vedea o ironie, o gluma, o oftica, o traire! Nu va vedea nimic, pentru ca e limitat si ramane inchistat in forma pe care lucrurile o iau. “Dar de ce sa ma injure” . El a crescut la tara si se dadea in pula lui cu toti taranii de parca era tiribomba, dar dintr-o data, pentru ca a ajuns la oras… a devenit serios asa cum cere contextul si… ” de ce sa zica pula?”

Avea paunescu o poezie: ” cel mai stanjenit se simte taranul cand vine la oras cu pantofii care il strang” – sau ceva de genul asta… ei bine, in acelasi context, taranul se uita la tine si zice ” dar de ce sa ma calce pe batatura?” nu vede ca e in 41 si e 8.30 dimineata si e incredibil de aglomerat. el tot ce vede este ca e calcat pe batatura. ” Dar de ce?”

De pula sa ma iei, de aia!

Ei bine, daca va aflati intr-o situatie in care un pretios se ataca pentru ca de ce ai zis PULA, atunci va meritati soarta ca stati de vorba cu ei, desi stiti de trei secunde ca e asa!

In capul nostru suntem uriasi. Ati auzit vreodata pe cineva zicand… “daca eu aveam… sau eram… in locul lui… pai eram acum departe”. Ne justificam esecurile noastre ca oameni cu diferite scuze marunte si lamentabile si ne autoproclamam regi peste viata altora, arogandu-ne meritele guvernarii acelei vieti mult mai bine… Cine ma, Cutare? Un prost… Pai eu sa fi avut afacerea lui… eram acum….

Imi amintesc de un prieten care s-a dus sa munceasca in Israel si s-a intors rupt in cur dupa mai putin de o luna fara niciun ban si cu datorii mai mari decat atunci cand a plecat. Mai tarziu, peste jumatate de an, vorbea cu mine si imi spunea ce ar fi facut el daca mai statea in Israel…

De la constructori, la gunoieri, la instalatori, la profesori sau cercetatori, toti suntem mari in capul nostru si vrem sa fim cei mai buni in breasla noastra. Vrem cumva sa credem ca suntem importanti, ca lumea ne recunoaste si ca lucrul facut de mana noastra va dainui si oamenii cumva ne vor fi etern recunoscatori.

O prostie. Mie nu imi pasa niciodata ca instalatorul meu chiar a facut o treaba exceptionala si nu ma gandesc niciodata la el cand merg la WC fara nicio problema, cand fac dus sau ma spal pe dinti. Ma gandesc, in schimb, imediat la el, cand mi se sparge o teava. Oamenilor nu le pasa de noi. Munca noastra nu gadila pe nimeni si nimeni in interiorul lui nu iti va ridica statuie pentru ce ai facut. Oamenii vor tine la tine ca tin la tine, ca le place de tine, nu pentru ca ai muncit sau nu bine. Nu contam in economia universului si cu un cinism mostenit genetic fie de la primatele din care ne tragem, fie de la cinismul capatat in momentul alungarii din Rai, noi nu contam si nu facem pe nimeni sa conteze in structura noastra interna. Esti bun cat produci si aduci bani, in momentul in care inutilitatea ti-a devenit camasa, esti aruncat ca o masea stricata si asa ar si trebui sa fii.

Stiu o persoana care munceste de ii sar capacele pentru o uzina si e tratata cu o lipsa crasa de respect. Dintr-o loialitate pe care nu o inteleg, nici macar nu vrea sa isi depuna un cv in alta parte. Am rugat-o sa imi explice si mi-a zis ca ea simte ca ar trada compania daca ar pleca. Am intrebat-o daca ea crede ca seful ei ar avea vreun stres in a o da afara daca maine nu ar mai fi utila si a recunoscut ca nu. Atunci?

Un prieten bun de-ai mei mi-a zis o data ca eu sunt mercenar. Cine plateste mai mult pentru mine, ala ma are. M-a afectat cumva negativ initial aceasta remarca desi logic avea dreptate si traseul meu profesional dovedea asta. Adica, ce facusem, era sa imi constientizez valoarea si sa cer bani pe masura muncii/ valorii mele. Cel care a  platit mai mult ma castiga. Nu degeaba, munceam si banii i-i intorceam mult mai repede decat altul, de aia si platea mai mult pentru mine. Eram un mercenar, da, simtind ca niciunul dintre sefii  mei nu ar avea vreun stres sa ma cheme in birou sa imi spuna ca mai am doua saptamani de lucru cu el, daca nu as fi performat, fara sa ii pese catusi de putin ca am rate la banca, am copii de intretinut si asa mai departe. Atunci, mie de ce sa imi pese de ratele lui? Au fost momente cand am plecat si mi-a parut rau pentru ca simteam ca nu imi implinisem menirea sau capacitatea maxima la acel loc de munca, dar asta nu m-a facut in niciun fel sa raman dupa ce valoarea mea nu a fost  apreciata la standardul la care eu credeam ca ar trebui.

Nu contam! Asta am vrut sa va spun! Nici eu, nici voi si nici nimeni altcineva. Nu contam! Suntem mari in capul nostru, in economia universului nu existam. Asa ca, incercati sa gasiti valori in altceva decat in voi insiva pentru ca asta e o mana moarta cum se mai zice in poker! E un bluff pe care oricine vi-l vede!

Se zice ca acasa este acolo unde este inima. Dar inima? Eu am fost mereu (in orasul meu natal) un peste mare intr-un lac mic. La fiecare al doilea pas ma cunostea cineva, ma saluta, ma intreba ce mai fac. Am devenit cunoscut in liceu cand, la niciun spectacol satesc de-al nostru, nu lipseam fie ca prezentator, fie sa recit intre diferite momente ceva poezii. Dupa liceu, am inceput sa lucrez la un ziar local si a mers sontac – sontac spre o notorietate destul de mare. As spune ca punctul culminant al notorietatii mele l-am avut tot la un ziar, la vreo 26 de ani cand am inceput sa scriu o rubrica zilnica, un editorial social “condei cu idei” . Am fost uimit sa aflu ca oamenii cumparau ziarul sa citeasca acel editorial. Se saturasera probabil sa afle despre jocurile politice (sunt aceleasi numai ca la o scara mai mica… licuriciul cel mare este un … licuricel de la centru) si le placea felul superficial si direct in care spuneam despre lucrurile care nu mergeau in oras. Uite asa, Pro-FM Slatina, cea mai faina slujba a mea, m-a gasit destul de bine pozitionat. Dar la Pro-Fm aveam emisiunea de dimineata. Adica eu il taiam pe Dobrovolschi si le spuneam oamenilor lucruri de la ei din sat. A fost mirific.

Dar acum? Ma plimbam in centrul plin de oameni, plin si nu ma cunostea nimeni. Nu ma saluta nimeni, nu venea nimeni spre mine sa ma intrebe ce mai fac si unde mai sunt. Atunci m-a izbit…oamenii si-au vazut de treaba si in afara mea. Fara mine. Eu am incetat sa exist pentru ei. M-am gandit ca daca Dumnezeu exista intr-adevar dar noi toti uitam de el, cum mai poate el fi? Sigur, in el insusi, la fel ca mine… dar… fara oameni? Fara mirarea lor, fara adularea lor? M-am gandit ce am facut? Am 20 de pereti pe care ii impart cu banca timp de inca 25 de ani, am o masina pe care uzina ma lasa sa o conduc si nu ma cunoaste nimeni intr-un lac in care nici nu am vreo sansa spre cunoastere. M-a apucat depresia. Agitatia din jur a devenit un zumzet continuu si de neinteles, luminile au palit iar eu am simtit nevoia sa stau, intelegand ca daca ma asez nu stiu daca ma mai ridic. Am continuat sa merg spre masina cumva extrem de necajit, cumva extrem de linistit ca, pana la urma, soarta intregii omeniri nu e pe umerii mei. Lumea va merge mai departe fara mine si asta a pus un zambet tamp pe moaca-mi!

Am pus soarele jos, pe marginea drumului, si am mers mai departe.

M-am gandit ca in momentul asta, la mijloacele de care dispun eu (din toate punctele de vedere, inclusiv intelectual) eu cel mai util omenirii as fi daca mi-as dona toate organele. Am un prieten drag de tot care are nevoie de o inima noua… pot sa i-o dau. incep de acolo. apoi se va gasi cu siguranta cineva sa vada lumea prin ochii mei. plamanii mei de nefumator cinstit de-o viata trebuie sa oxigeneze un alt creier mult mai capabil decat al meu… ficatii mei, desi mancati de diferite persoane din diferite conjuncturi (profesionale si personale sa fim corecti) poate, regenerandu-se ar face un alt om fericit. Poate si snagele meu ar umbla fierbinte si frenetic prin alte vene… as da sau as continua viata in cel putin 5 daca nu mai multi oameni. As fi nu ca un Dumnezeu, dar as fi macar ca un ajutor de Dumnezeu pentru ca fiecare din acei 5-7 oameni ar da nastere mai multor generatii… le-as da totul din mine si le-as spune… cresteti si inmultiti-va… duceti voi mai departe ramasitele mele, continuati-ma voi in lumea aceasta mizera in care eu am fost un mediocru si nu am reusit decat sa raman intr-o eterna calcare de apa care nici nu ma ineca dar nici spre mal nu ma ducea. Fiti voi stindardul sufletului meu. Pentru ca eu cred ca sufletul meu, in particele mici, ar merge o data cu trupul meu in cei pe care i-as cotropi.

In urmatorul post despre dispretul meu fata de cei care ar accepta partile mele numai pentru a-si prelungi viata pamantena de nimic…

dar ii urasc pe paznici. vi s-a intamplat? serios. ii urasc pe paznici. daca ma duc sa zicem in vizita la cineva la vreo companie mare, si astept sa coboare la masina, nu ma dau jos din masina… inevitabil MEREU va veni paznicul la mine si ma va intreba… “dumneavoastra?”… asa… eu ce ma pielea P***, eu ce? se mira si se uita la mine ca la nebun cand intru direct in rosu si il intreb exact asa… eu ce? EU CE? pe cine cautati… sau asteptati pe cineava…sau alta intrebare imbecila… ce vrei ma tu de la viata mea? m-am dat jos din masina? atunci ce te fute ma pe tine grija ce fac eu> du-te ma si pazeste altceva…

sunt virulent poate. si rau. si zgomots. despre un lucru de cacat. dar nu mai pot. ma omoara paznicii. si sunt peste tot la fel asa cum politistii care au terminat la subofiteri sunt toti la fel. imbecili. eu cred ca le dau un test de imbecilitate si daca obtin peste 9 ii iau altfel nu. la mine la birou, cand m-am angajat in prima saptamana imi cereau legitimatia ca sa intru in cladire. am aratat-o timp de o saptamana…doua…trei… patru…apoi ma salutau dimineata si cand sa trec iar ma intrebau de legitimatie… le-am zis… ba… si un caine daca intri in curtea lui in fiecare zi dupa o luna de zile te invata… ce kkt!

nu… dar ei trebuie sa arate ca respecta regulamentul. ca asta e serviciul lor… si atat… ei isi fac numai slujba… si ajung acasa stresati frate si suparati ca e un nebun care se ia de ei, sau care vine in parcare si nu intelege sa le spuna lor si ce lapte a supt numai sa poata vorbi cu cineva in si din masina. ce stie toata lumea despre misia lor de paznici? tagma lor de paznici este mereu nedreptatita. a… daca sunt intr-o banca si intra unul cu pistolul… du-te frate… ia tot nu o sa mor pentru 12 milioane pe luna… dar altfel … daca vrei sa intri la tine la birou, neaparat trebuie sa te legitimez sa nu cumva in biroul tau sa intri daca nu esti tot tu ala din legitimatie si azi.

asa s-a ajuns la paznici care rup bannere pe stadioane… bannerele copiilor. ca de-aici m-am enervat iar. eu sunt dinamovist dar mi se pare ca numai un paznic imbecil putea sa rupa un banner al unui copil pe care scria ca o vrea pe steua campioana. nu tu obscen, nu tu ciobane pleaca din ghencea… nimic… a iesit mircea sandu si si-a cerut scuze… ma pis pe scuzele tale ba coclitule… pe ele ma pis. ma doare in cot ca ti-ai cerut scuze. atat timp cat paznicii vor aplica legea in tara noastra… la revedere… suntem sclavii lor.

mi-am gresit meseria….

Intotdeauna, insa, e mai usor sa dai sfaturi decat sa iti urmezi propriile sfaturi. Am stat incordat cel putin trei ani de zile, m-am zbatut… am cautat, am dat telefoane, am facut lobby, am pus vorbe bune si am avut prieteni care au pus vorbe bune, am primit promisiuni si … nimic. Dar nimic! Incepusem sa cred ca e o problema cu mine. Si chiar era o problema cu mine. Incercam prea mult si prea intens si se simtea disperarea. Oamenii nu vor sa se asocieze cu un disperat si vor pe cineva care sa poata fi linistit si sigur pe el.

Asa s-a intamplat ca la 4 ani de la primele framantari, cand m-am linistit cu adevarat si cand eram pe fagasul meu si credeam ca nimic nu ma mai poate surprinde, a venit oferta pe care am vanat-o atat de intens 4 ani. M-a bulversat, cu atat mai mult cu cat eu nu am cautat nimic si a venit din senin si mi-a aterizat in poala. Acum, insa ca Mos Bogoiu, ma intreb daca vreau sa urc pe acel vapor si mai mult decat atat daca merita urcarea mea pe vapor…

uneori sa fii pe coperta la Esquire nu e totul!

Oamenii simpli, clienti obisnuiti, nu mai cumpara nimic daca nu e la oferta. Am intrat recent in mall Vitan si la etajul cu mancare, la fiecare vanzator scria mare cu diferite litere sau diferite culori: OFERTA!!! Dar mare incat se vedea probabil de la parter. Oferta. Pentru ca daca nu e ceva la oferta, nu mai cumpara nimeni. Oamenii s-au invatat sa mai primeasca un pic in plus… ceva… orice. As vrea sa imi iau Tommy Hilfiger si mi-ar placea sa am dreptunghiul lor pe camasa mea, dar parca nu imi vine sa dau 500-600 de lei pe o camasa. Atunci intru si ma uit dupa oferte. Sunt profund nemultumit si frustrat ca nu gasesc la oferta nimic pe masura mea (care este standard – deci cea mai vanduta). Pantofii sunt numai de la 43 in sus (eu port 42) … si fir-ar sa fie ce misto erau astia si uite ce ieftini… redusi la jumatate. Camasile sunt numai marimi mici… nu imi intra nici pe jumate de mana… iar tricourile … ei bine… alea sunt atat de urate ca nici gratis nu le-as purta. Viata nu e corecta. Auzi … dar nu vrei tu sa scoti 7 milioane pe o pereche de blugi… 10 milioane pe o pereche de pantofi si sa iti iei ce e smecher si nou si pe masura ta? Sau daca nu sa te duci la H&M unde gasesti si cu 150 de lei pantofi, cu 80 de lei camasi si asa mai departe.

Nu, noi am vrea sa fim fita si sa fie oferta si chilipir.

Uite asa criza ne-a aratat inca o data ca vanatorul din noi nu s-a tranformat in metrosexual oricat de mult lac ar avea taranul pe unghii…

Mai putine lacrimi si mai mult curaj. Curajul are doua forme: inainte de greseala sau dupa greseala. Daca e sa fim cinstiti cu noi insine de cele mai multe ori cand facem o greseala stim dinainte ca o facem. In momentul in care facem ceva gresit STIM ca e gresit. Alegem sa facem acea greseala, in acel moment, bazandu-ne pe faptul ca nu ne va prinde nimeni, ca nu conteaza daca ne prinde, ca noi suntem peste orice. curajul inainte de greseala este sa alegem inainte de a face acel lucru fie sa nu il facem, fie sa il comunicam celui fata de care stim ca am gresit. Putem sa luam exemple asa… aiurea… din diferite categorii ale vietii noastre: vrei sa iti inseli partenerul. Asta inseamna ca nu il mai iubesti, ca nu mai vrei sa fii langa el sau orice altceva. Amana momentul cand vei face asta, comunica-i ca totul s-a terminat si mergi mai departe fluierand. Esti responsabil de un proiect. Stii ca nu e pregatit pentru etapa urmatoare dar seful tau pune presiune pe tine sa il treci la etapa urmatoare. Tu il treci desi stii ca nu e pregatit in loc sa ii spui “colegule, tu m-ai angajat pe mine sa iti spun cum stam. nu e pregatit pentru etapa urmatoare. eu il pot trece dar afla ca va craca si cand va face asta sa stii ca ai fost informat”. Mama ta vrea sa iti controleze viata desi ai 42 de ani si iti tot spune ce e bine si ce nu e bine in viata ta. Stii ca luand deciziile ingradit nu vor fi deciziile bune. Spune-i ca pana si vulturul isi impinge la un moment dat puiul sa zboare singur. Si exemplele pot continua. Asta e prima forma de curaj. A doua forma de curaj este sa stai drept si sa spui “da, am gresit”. Duci consecintele cu demnitate, afla de la tine ca ai gresit si nu descopera in cine stie ce fel marsav. Astepti furtuni si uragane si speri pentru indurare. Ea nu vine niciodata dar curajul este tocmai asta de a merge mai departe, invatand ca data viitoare… data viitoare!

Mai putine lacrimi si mai mult curaj, baieti si fete!